Scrisoare deschisă către toți părinții care vin în parc cu jucării

Odată cu vacanța de vară a început și „maratonul părinților” prin parcuri. Bine, mămicile ies cam anul împrejur în parc, dar vara parcă-s mai multe, totuși. Weekendul acesta am ieșit și eu cu Cristi la un teren de joacă și la tot pasul mă trezeam că ba vrea o minge de la un băiețel, ba o lopățică de la o fetiță și tot așa. Ultima dată însă, Cristi a oferit din proprie inițiativă mașinuța sa unui copilaș mai mic, dar cu împrumut. Cînd a decis Cristi că „timpul de joacă” a expirat, s-a lăsat cu lacrimi de crocodil din partea celuilalt băiețel.

Anul trecut pe timpul ăsta citisem un articol care a fost viral pe Facebook, despre un tătic din România care recomanda (mai cu tupeu, ce-i drept) ca toți părinții să vină cu jucării la terenurile de joacă pentru a evita altercațiile dintre copii și scenele lacrimogene. Credeți că dacă băiețelul de mai sus avea o jucărie, i-ar fi trecut supărarea?

Ori de cîte ori merg cu Cristi undeva și luăm o minge (sau balon, sau mașină) cu noi, se joacă cu toate mingile (respectiv baloanele, mașinele) altor copii numai nu cu a lui,  și atunci?

Și atunci m-am gîndit să vin eu cu o ALTĂ recomandare :)

NU ADUCEȚI JUCĂRII LA TERENURILE DE JOACĂ!

– în primul rînd veți avea mai puține „bagaje” de cărat;
– apoi, niciun copil nu va rîvni la jucăria nimănui;
– copiii se vor juca cu ceea ce le oferă terenurile de joacă (scrînciob, topogan, căsuțe etc);
– vor descoperi lumea înconjurătoare (natură, păsări, animale);
– își vor dezvolta și mai mult imaginația (își vor crea povești, eroi, scenarii);
– dar cel mai important, vor interacționa mai mult între ei și vor învăța să pună preț pe comunicare și nu pe valorile materiale.

Iar pentru mai multă credibilitate, adaug cîteva idei pe care le-am pescuit la începutul acestui an la niște seminare de parenting foarte bune:

1. Jucăriile sunt ale copilului (nu ale părinților), dacă vrea să se joace cu ceva, el trebuie singur să-și ducă jucăria (fie în mînă, fie în rucsac). Nu părinții trebuie să le care la teren, nu părinții trebuie să aibă grijă de ele, nu părinții trebuie să le adune la final de prin toate colțurile terenului de joacă;

2. Indiferent dacă aveți sau nu jucării cu voi, copilul își va dori mereu jucăria cuiva. Pentru că o vede prima dată, pentru că are o altă culoare, pentru că el încă nu a explorat-o și, de fapt, el asta vrea, s-o exploreze, să vadă de ce e în stare, la ce folosește, dacă e la fel ca cele pe care le-a văzut pînă acum, sau poate îi va descoperi o proprietate nouă etc.

3. Copiii (indiferent de vîrstă) trebuie lăsați să-și gestioneze singuri „conflictele” (fie că i-a luat cineva jucăria, fie că a luat-o el de la cineva). Atît timp cît comunicarea între copii e non-violentă, părinții trebuie doar să supravegheze procesul fără să intervină. Astfel ei învață de mici să-și gestioneze problemele, să găsească soluții, să comunice, să-și exprime emoțiile. Noi suntem doar „purtătorii lor de cuvînt”: „Îți place mingea, așa-i?. Ai dreptate, e o minge foarte frumoasă, dar nu este a ta. Hai să întrebăm dacă vrea să ne jucăm împreună”. „Știu, te-ai întristat că ți-a luat mașinuța din mînă și ai dreptate, nu e foarte plăcut. Se mai întîmplă.”

Sigur, nu dețin adevărul absolut nici eu, nici cei ale căror idei le-am reprodus în articol, dar chiar și așa, tind să cred că ar fi mai puține situații tensionate între copiii (și părinți) dacă am alege să venim fără jucării la terenurile de joacă, mai ales că experiența acumulată cu Cristi mi-a arătat că asta nu-i așa de rău și nici greu ;)