Alte incidente și obiective turistice

În partea a III-a a vacanței s-au adunat cele mai multe peripeții și acestea ne-au vizat pe fiecare (bine că nu pe toți odată) :)  Iată, pe scurt, ce am vizitat și impresiile cu care ne-am întors:

Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”. Cosăuți

După ce am mers prin tot satul Cosăuți (care e foarte lung), am ajuns în sfîrșit la mănăstire. La un moment dat credeam că nu merg pe drumul care trebuie, dar localnicii m-au asigurat că merg pe drumul cel bun! :)

Ajunși la mănăstire, am ales să mergem mai întîi la izvor. Mai era și un mic lac acolo, și zic, hai să-i arăt lui Cristi broscuțe adevărate care se auzeau și se vedeau foarte bine de pe mal. Pe drum am observat mai multe musculițe și gîze, dar nu le-am dat atenție. Cristi zburda fericit cu două pietricele în mînă cînd brusc, le scapă jos, se apucă de nas și începe a plînge foarte, foarte tare. Inițial nici nu am înțeles ce i s-a întîmplat. Nici nu am avut timp să analizez situația, tot ce am văzut e că se ține de nas, iar de acolo îi atîrna jumătate de albină. În acel moment, într-o secundă, din reflex, l-am apucat de nas să nu cumva să intre albina mai departe și cu cealaltă mînă i-am scos-o, am aruncat-o și repede l-am luat în brațe să-l liniștesc. Plîngea îngrozitor, nimic nu ajuta. Numai cînd i-am arătat broscuțele, am reușit să-i distrag atenția.

După ce s-a liniștit, am respirat ușurat și am început să-l inspectez mai atent: dacă nu cumva i-a rămas ceva în nas, dacă nu a fost înțepat și dacă are vre-o reacție alergică. Cristi era bine, iar noi… abia atunci am început a panica. Ne-au trecut prin cap cele mai groaznice scenarii, din fericire, albinele nu erau chiar albine, erau un fel de gîze cu corp similar. Nici acum nu știu ce fel de insectă a fost. După asta mergeam ca un Ninja în fața lui Cristi și alungam toate insectele din cale. O experiență neplăcută, dar care ne-a învațat să fim și mai atenți pe viitor.

Lumînarea Recunoștinței. Soroca

Ajungem la baza scărilor și vedem o inscripție „turistică”: 650 (de trepte). Hai că-i bine, cineva le-a numărat, nu le mai numărăm și noi, să ne bucurăm deci de ascensiune :). După un calcul „ingineresc” îi spun soției: „Avem de urcat vreo 20-30 de etaje :) E mai puțin decît credeam.” După un zîmbet de Mona Liza din partea ei, începem să urcăm.

Pe la un sfert de drum înțeleg că nu-i real să ajung cu Cristi pe jos la destinație, așa că mă întorc la mașină după ergo-rucsac și hai din nou la ridicat treptele…

Îl iau pe Cristi în rucsac și hai, încetișor. După primele 20 de trepte cu el în spate îmi dau seama că pentru mine o să fie 50 de etaje :))))).

Încetișor, încetișor am ajuns sus. În drum, am admirat peisajele și frumusețea din jur și mă întrebam dacă sunt și mirese care urcă aceste scări doar pentru cîteva poze.

Ajunși sus, ne-am tras răsuflarea, am vizitat monumentul, ne-am jucat cu pietricele (Cristi trece printr-o etapă cînd fiecare pietricică e mai interesantă decît orice jucărie) și am făcut poze!

Muuuulte poze, căci sigur nu mai urcăm încă odata, așa că amu-i amu! :)))

Rudi. Mănăstirea de maici. Cascada (?)

Drumul spre mănăstire e foarte plăcut și liniștit. E așa de liniște în pădure încît începi să-ți auzi gîndurile cele mai ascunse. Mănăstirea și spațiile aferente sunt foarte bine îngrijite. Maicile trudesc mai ceva ca bărbații.

La un moment dat m-am oferit să ajut pe una dintre maici să monteze o scară extensibilă de 10 m, dar am realizat că scara era prea grea și pentru mine. Dar încetișor, cu ajutorul lui Dumnezeu mai mult, și cu ajutorul meu mai puțin, măicuța a reușit să aranjeze scara cum i-a trebuit. (O vedeți pe fațada clădirii cu acoperiș verde din poza de mai jos).

Apoi, am luat niște apă de la izvorul mănăstirii și ne-am pornit spre cascadă. Nu știam drumul, dar speram că o vom găsi după sunetul caracteristic. Din păcate, însă, cascadă era secată. Eu țin minte acestă cascadă încă din liceu, cînd era cu apă, iar acum am fost foarte surprins să o văd fără. Singura apa pe care am văzut-o acolo era cea pe care am luat-o de la izvor.

Ei, dar ca să nu ne pară rău de drumul făcut, am cules frunze de păpădie pentru smoothie. Plantele erau așa mari și sănătoase, crescute în inima pădurii, așa și se cereau luate acasă. Abia seara la duș am înțeles că pe lîngă păpădie am cules și o căpușă. A fost panică mare pentru că era pe piciorul soției, era prima dată  și ca-nadins nu-mi aminteam în care parte trebuie rotită pentru a fi scoasă. Pînă la urmă internetul și o pensetă m-au ajutat să fiu eroul-salvator. Și ca să fiți și voi, țineți minte: căpușa se extrage contra acelor ceasornicului!

În Rudi există mult mai multe „atracții turistice”, însă, din lipsă de timp, noi nu ne-am aventurat să le vedem pe toate. Am pornit în căutarea „Peșterii Răposaților”, am găsit-o, ne-am strecurat nasurile în ea, dar mai departe de intrare n-am îndrăznit să mergem. Mai ales că eram cu Cristi și nici denumirea nu era foarte încurajatoare :)

Seara, aproape de miezul nopții, cînd dormeam cu toții duși după atîtea drumuri și peripeții, primesc un apel necunoscut care-mi zice că mi-a găsit cîinele și mă așteaptă să vin să-l iau (eu fiind la 4 ore distanță de Chișinău). E greu să redau cum în toiul nopții, obosit și somnoros, încercam să găsesc o soluție pentru așa o situație neprevăzută, dar totodată eram tare fericit că i-am pus cîinelui la gît o capsulă cu nume, adresă  și telefon, exact pentru așa situații. Și mai fericit eram că nu trebuia a doua zi să explic soției și lui Cristi că Chuck al nostru a dispărut.

Povestea pe scurt: cînd am plecat în vacanță, am ieșit val-vîrtej ca să prindem somnul lui Cristi pe drum și nu i-am zis cîinelui nimic (se pare că ajută dacă-l anunți și pe el de planurile familiei). După cîteva zile, cîinele a decis că l-am părăsit (chiar dacă aranjasem să fie hrănit și plimbat de două ori pe zi), a evadat din curte și s-a pornit să ne caute. Nu-mi dau seama cum a reușit să traverseze străzile și să evite haitele de cîini maidanezi, dar a fost găsit la cîteva cartiere depărtare perfect sănătos. Mulțumesc pe această cale mamei care a mers în miez de noapte și l-a adus acasă, dar și tinerilor care l-au găsit și n-au rămas indiferenți.

Pe această notă pozitivă închei relatările despre vacanța noastră la Nordul Moldovei. Sper să mai găsim timp pentru evadări la natură, căci peripețiile, văd, ne găsesc oriunde ne-am duce ;)